Ritmul cronofag al existenţei, timpul
acesta implacabil ce ne devorează secundele şi esenţa, imaginar Gargantua ori
Pantagruel. Suntem bolnavi de timp şi ne amanetăm clipele îngerului ori
demonului (daymonului), dedicându-ne energia vitală pulsiunilor negative sau
benefice. Potrivit teoriilor conspiratiei frecevenţa de rezonanţă Schuman a
Pământului a crescut, ceea ce implică faptul (oare îl constatăm cu toţii,
denumindu-l stress, sau o fi doar o percepţie falsă) că timpul trece mai
repede. Ce este această frecvenţă? Între sol şi atmosfera ionizată se formează o
cutie rezonantă, unde undele electromagnetice de frecvenţă foarte joasă
rezonează la frecvenţe de 8 Hertzi sau mutipli ai lor. Promotorii acestei
ipoteze a scurtării timpului afirmă că fecvenţa de rezonanţă Schuman este unn
fel de orologiu planetar ce influenţează organsimele vii, implicit oamenii. Să
fie oare Terra un fel de inchisoare energetică, o seră umană, de unde Elohim / Ei / Îngerii / Veghetorii / Zeii, sau ce
nume or purta, recoltează suflete. Iată un scenariu demn de un film
science-fiction. Şi totuşi... Undele cerebrale sunt de frecvenţe foarte joase
şi pot fi influenţate sau perturbate de stimuli electromagnetici externi. Să nu
uităm faptul că la ora actuală fiecare centimetru pătrat al Terrei este
învăluit într-o plasă invizibilă de radiaţii electromagnetice, unde radio,
wi-fi etc. Iată o listă a diferitelor frecvenţe la care funcţionează creierul
uman:
-
Unde Delta: 0,5 Hz - 2 Hz
– la copii născuţi prematur;
-
Unde Alfa: 8 Hz – 12 Hz
– starea de relaxare, contemplaţie, lipsa stimulilor vizuali;
-
Unde Gama: 40 Hz – 100
Hz – asociate cu inteligenţa, compasiunea, autocontrolul, sentimentul natural
de bucurie, visele lucide;
Un mentor de-al meu imi spunea: „găseşte bucle temporale, încearcă să evadezi cât mai
des din timp. Sper să îţi poţi salva sufletul.” Instantaneu gândul mi-a fugit
la Dayan, la nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade, la „sărmanul Dionis” al
lui Eminescu, la mitul ieşirii din timp. Şi un puternic sentiment de deja-vu.
Potrivit
noilor teorii, trecutul s-a volatilizat, iar viitorul este potenţial, are sute de variante, în tot atâtea universuri
paralele. Tot ceea ce există este clipa de acum. Restul este iluzie. Maya.
Iluzia realităţii creată de ataşamente. În momentul în care rupi lanţul
dorinţelor dispar şi durerile. Dorinţa şi satisfacerea acesteia implică păcatul
în concepţia creştină, adică drumul spre iad, deci tot durere. Poate aici este
tot secretul si frumuseţea. Revelaţia. Cine poate ştii?
A fost o eră în care oamenii trăiau
în afara timpului. Poate că în perioada Marelui Vis despre care vorbesc
miturile aborigenilor de pe continentul Australian. Viitorul este o poezie
făurită de imaginaţia noastră ce se roteşte în jurul planetei-matrice. Iar
trecutul? In illo tempore – termen consacrat de Mircea Eliade pentru a denumi
timpul mitic (Marele Timp) înm care zeii au creat lumea. Şi la mijloc,eu, tu,
noi. fiinţând pur şi simplu, încercând să înţelegem. Să sperăm că spre evoluţie
şi metamorfoză, nu disoluţie şi anihilare.
Deus ex machine
De
unde curg poemele acestea,
Asocieri de cuvinte azvârlite
În jobenul dadaist?
Ce daymon ne alimentează
Gândurile ce ard
Înghiţite de maşinăria asta infernală
Ce ne sondează eul?
Scriu în modul generaţiei beat
Imaginaţia - spre New Mexico,
Doar ca să induc în eroare
Pe acest Argus cu ochi de siliciu,
Iată Elohim dansează în mintea mea,
Pe ritmuri hippie,
Ei plămădesc lumi alternative,
Sunt doar un decodor
Interpus în circuitul
Zeu - (om) – maşină,
Filmul rulează independent de noi.
Le mythe d'eternel retour
Secundarul
se roteşte, anotimpurile trec,
Scriu în ritmul inimii, în ritmul timpului,
Anii trec, acelaşi deja-vu, aceleaşi orizonturi,
Florile se deschis, răspândesc miresme, se ofilesc,
Viţa de vie verde, strugurii pârguiţi, vinul roşu,
Răndunele şi cocori vin şi pleacă, aceleaşi rute,
Iubiri, amăgiri, regrete şi noi speranţe,
Atât de plictisitor e caruselul acesta al vieţii,
Previzibil ca un scenariu holywoodian,
Dacă m-aş putea strecura într-un buzunar temporal,
Într-o buclă a timpului, eu şi iubita mea,
Câţiva prieteni buni, câteva cărţi şi viniluri,
Să petrecem într-o joie de vivre eternă,
Să nu mă mai întorc pe aceleşi cărări,
Să ascultăm Beatles ori reggae, o muzică lejeră,
Într-un spaţiu bucolic, sub un soare blând,
Ori într-un arhipelag tropical, sub palmieri,
Goi ca în paleolitic şi liberi ca la Woodstock,
Liberi ca în timpul Marelui Vis al aborigenilor,
Goi şi adulând zeiţe de lut ca în matriarhat....
La naiba, să-mi sorb coniacul şi să dorm,
Mâine e o nouă zi, identică cu toate celelalte
37 de zile de 22 septembrie pe care le-am mai trăit.
"Încearcă să evadezi din timp, caută bucle
temporale", mă sfătuia înţeleptul. Timpul e cel mai mare agresor al
fiinţei umane, teascul ce ne striveşte cochilia de os şi carne a trupului, spre
transformare în esenţe. "Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă" -
cum spunea Nichita Stănescu...
"Există două legi care guvernează viaţa umană: METAMORFOZA şi
TRANSUBSTANŢIEREA.”
Îmi scăpa sensul sentinţelor sale, dar în timp înţelesul mi se revela în
străfulgerări de lumină. Ştia că am un spirit intuitiv, că am licăriri ce
"spărgeau" subtila cenzură holografică ce ne învăluie spiritul şi
aura.
"Sper să-şi poţi salva sufletul", mi-a zis intr-o zi, ca din din
senin, moment după care întâmplări cel puţin ciudate aveau să vină în valuri
asupra mea. Incidente minore cărora nu le-am dat mare importanţă.
"Ai tentaţia iubirii înscrisă în codul genetic, ca un fel de
condamnare", îmi spunea celălalt. " Se poate ocoli oarecum, dar nu
poţi să faci prea multe"....
Şi între avertismente şi sentinţe, puhoiul năvalnic mă purtă în situaţii
hilare, alături de fiinţe ciudate. Evadam puţin câte puţin din timp, pentru a
reveni debusolat în existenţa burgheză şi ternă, cu mici tabieturi, în care mă
complăceam de câţiva ani.
Din nou între faldurile lui Cronos, întrezăream căi paralele şi drumuri,
presărate cu ispite şi probe. Nu aveam decât să aleg. Vremea contemplării
trecuse. Vântul viitorului sufla din nou puternic în pânzele imaginaţiei mele.
Simţeam că în scurt timp trebuia sa fac o alegere. Trebuia sa trec din nou
Rubiconul. Alea iacta est!"
Societatea poetilor
anonimi (mini- schiţă pseudofantastică)
de Mihai Victor Afilom
Bună ziua, mă
numesc M. Şi sunt dependent de cuvinte.
Totul a început atunci când am descoperit gâzele acelea
mici şi albastre alcătuite dintr-o substanţă lichidă numită cerneală . Ele luau
fiinţă pe filele unui caiet. Ţin minte cu câtă uimire priveam ciudatele gâze ce
murdăreau paginile albe. Mă întrebam ce rol au şi nu înţelegeam. Am descifrat
mai târziu sensul lor şi am învăţat să
asociez fiecărei gâze un sunte, o vibraţie.
Astfel s-au născut primele mele cuvinte. Mi.am dat seama rapid că erau
nişte chei ce-mi deschideau uşile unui univers fantastic, populat cu zâne ,
zmei şi fel de fel de făpturi ce trăiau în castele, ori lumi subpământene, ori
pe fregatele albe ale cerului. Dar asta a fost acum mulţi ani...
Pe măsură ce devoram tomuri întregi ,volume, învăţam să
fac asocieri inedite, inventam un nou limaj cu noi cuvinte. Eram un „papirofag”, un „ verbofag”, iar în cutia craniană se
ascundea un malaxor, o maşinărie ale cărei rotiţe modelau noi sensuri , destructurau
şablaone mentale şi cuvinte de lemn, spre a revela noi structruri verbale. Cu
câte mai multe litere alimentam această creatură, ea se dezvolta simbiotic cu
creierul meu. Dar...
Am fost la un taumaturg vestit şi i-am arătat
manuscrisele mele, ale noastre , de fapt. Verdictul său a fost zdrobitor.
Creatura preluase controlul şi inoculase fluide subliminale în mintea mea. Erasm prizionierul ei. Şi cu cât luptam mai
mult, mă înlănţuia mai strâns. Textele mele frizau delirul, monstrul se
cuibărise adânc în subconştient. Nu mai distingeam realitatea de imaginile
induse, de creaturile de carton, frazele mele erau ejectate ca de nişte sepii
uriaşe ce învolburau oceanul conştiinţei.
Ani la rând am luptat cu creatura. Vraci vestiţi au
încercat să mă vindece. Nu mai credeam în nimeni şi nimic. Beţiile cu
cuvinte ajungeau la paroxism. Vraci
celebri au încercat să mă vindece. Până când într-o zi am întâlnit un Poet ce
trăia în acelaşi oraş. Drumurile ni se intersectaseră aparent întâmplător.
Mi-a citit în ochi ordalia prin care treceam. Şi el
luptase cu acelaşi daymon. Gelozia zeilor era mare şi acesta era preţul plătit
de cei care le accesaseră secretele. Codul lumii era ascuns in ADN. ADN ce nu
era altceva decît o secvenţă de litere. Un
CUVÂNT. Cuvântul ce a creat totul. Un simplu cuvânt ar fi putut declanşa
o nouă cosmogonie.
Îmi aducea aminte de Diogene, bătrânul poet. De la el am
învăţat să nu mă mai tem, să-mi accept identitatea originală. Teama era indusă
de ei. Iar creatura nu era altceva decât
propriul eu respins. Am învăţat să-l îmbrăţişez, să –mi accept umbra.
Îmbrăţişează-ţi umbra! Şi scrie! Scrie, scrie, scrie! Cine a scris va mai
scrie!
Nu este vorba de nici o luptă, nici un eşec sau victorie.
Este despre regăsire. Am descoperit că literele sunt o mirodenie preţioasă, ce
oblojeşte rănile sufletului. Am început să scriu din nou. Şi cu cît scriu mai
mult, creatura se micşorează. Nu –mi mai dictează, nu-mi mai ghidează stiloul
ca o forţă invizibilă. Încet, încet mi - am
recăpătat identitatea. Încep să-mi recunosc chipul în oglindă.
Sunt M. Si sunt dependent de cuvinte. Fac terapie cu
iubire! Când nu voi mai putea iubi şi când nu voi mia avea nimic de zis, voi
chema îngerul Morţii să mă conducă spre lumea suprafirească. Dat până atunci
fluvii zăgăzuite de tuş aşteaptă la stăvilare. Şi ea mă aşteaptă să o iubesc,
aşa cum n-am reuşit să iubesc pe altcineva.
Sunt M. Şi din rănile mele curg cuvinte...
P.S. A se trata totul ca o alegorie.
