Viata devine uneori un univers paralel si palpita subteran, tainic, dar
ecourile ei sunt atenuate de “Bastilia” digitala. Amagirea
interconectarii ne-a separat intr-un creier universal. Neuroni solitari
comunicand prin sinapse fragile si iluzorii. Emitem pe frecvente
codificate, servind inconstient un scop sumbru. Cobai intr-un experiment
halucinant, ne amanetam zilnic farame
de suflet, primind inapoi arginti si endorfine. Iar cand vrem sa ne
recuperam memoria, nu mai avem cu ce. Diamantele au fost devorate de
p(orci).
Construim cu frenezie un turn si scrijelim basoreliefuri
sau mazgalim fresce. Suntem niste “golemi” placizi si docili. Mintile
noastre se cufunda in lut si noroi, iar pe frunti ne sclipesc cifrele
binare ale damnarii. O lume cuprinsa sub cupola metalica pe care alearga
curenti subtili si invizibili. Revenim la simboluri, ne lobotizam si
uitam sa simtim. Primim comenzi si ne miscam “liberi” intr-o inchisoare
ce ne proiecteaza o lume disimulata prin ochi de sticla si cristale
colorate. Mesajele si imaginile ne agreseaza terenul subteran iar arsita
alienarii ne toropeste. Regresia spre hieroglife, rune si idoli
tridimensionali. Constiinta devine un papirus ce absoarbe cerneluri de
plumb, un burete imbibat in temeri si superstitii. Falsa eliberare ne
rapeste din lume si ne azvarle in tunelul abisal. “Tara minunilor”
inlocuieste simbolurile vitale cu imagini caleidoscopice. Uitam
finalitatea si ne inaltam creativ spre a ne prabusi cu aripi retezate
sau aripi topite sau pur si simplu nenascute.
Totul devine vandabil
si accesibil. Monstrii semnantici racnesc in agora. Nietzsche da mana cu
Zarathustra si declara emfatic: “Dumnezeu a murit!”. Oboseala divina
din ereziile bogomilice ne invadeaza mintile. Cohortele poarta
stindardul inaltat de filozof si ravasesc trei continente. Traim intr-o
efervescenta fenomenala a conceptelor. Mantia dogmelor a fost sfasiata,
la fel si catapeteasma templului. Idei suave, magice, stralucitoare,
ademenitoare. Contradictorii. Babilonul perfid se reconstruieste din
caramizi rosiatice de lut. Caramizi arse in cuptoarele alchimistilor
noului veac si inscriptionate cu semne cabalistice. Reinventeaza
flogistonul si particula divina. Avant luciferic purtand stindardul
atator Atene, Walkirii si Lilith-uri. Panteonul temerilor ancestrale
este amestecat in creuzeutul noului ecumenism, topit in magma druidica
si revarsat asupra noastra intr-o tentativa de confiscare a euharistiei.
Iubirea este cufundata in mierea dulceaga a hierofaniilor resuscitate
si tavalita in puful alb al vestalelor din templulul binar. Apoi este
proiectata empatic pe autostrada informationala. Fiecare constiinta are
pregatit “drogul” iar capcanele sunt presarate cu bobite dulci de rodie.
Muscam merele parguite cu lacomie si cu ochii larg deschisi. Si apoi
incepem sa ne temem si sa alergam. In cerc. Cu sanse infime de evadare.
Strapungem cate un fald vaporos sau un perete de carton pentru a ne
regasi mereu acolo. Iar cei putini care intrezaresc si aleg o alta cale –
cea cu spini si rugi de mur, sunt impovarati cu etichete. Sunt aruncati
la cosul cu sabloane si rebuturi. Poarta stigmatul arderilor de tot.
Sunt piromani ce si-au stropit uniformele cu lichidul inflamabil al
acceptarii christice. Flacarile sunt stinse preventive cu pulbere si
praf. Nu se accepta decat standarde, chiar si neconventionalii si
aparentii boemi se inchina zeului standardizarii. Inchipuitii atinsi de
mirajul creativitatii, cred ca sunt liberi. Libertatea este un concept
relativ si absurd. Nu a fost inscrisa in gena noastra si e antitetica
viziunii creationiste, fiintele au un anumit grad de limitare, necesar
pentru a evita prabusirea. Libertatea absoluta poate fi un concept
interesant pentru un ateu. Dar pentru mine e o negatie. E doar un mit
inventat de creierele rapace si servile ale darwinsimului si
evolutionismului. Magistrala pacaleala.
Marfa din bazarele
orientale, suuk-urile magrebiene ori targurile si burgurile medievale
este mai tangibila decat oricand. Consumand ne consumam propria esenta.
Dar divinul devine tot mai intangibil. E furat de hotii de vise si
inlocuit cu surogate.Corabiile au devenit tot mai rare. Sufletele – arca
sunt acostate de piratii globalizarii. Zi de zi se pierd batalii in
oceanul utopiilor.Tot mai multe “suflete moarte” si ingeri sagetati in
zbor de Cupidoni si Afrodite cu inimi de silex. Eros vs. Psyche, furtuna
impotriva soarelui. Batalia se poarta in cutia tot mai aglomerata a
unei Pandore rehabilitate de stapanul miturilor si al legendelor. Insa
Speranta, pe care unii o numesc Nadejde, inca lupta frumos. In fiecare
primavara se nasc mieii albi, sfidand sacrificial clocotul caz(a)nelor. E
frumos si etern, cand stii ca promisiunea nu poate fi stearsa de
nimeni. Ea exista inainte de a exista noi. A fost acolo inainte de vis.
Este tiparita pe afisul initial, inainte de a fi creata bobina
cinematografica. Filmul ruleaza independent de noi. Noi avem doar
posibilitatea de a alege mereu doua posibilitati, clipa de clipa.
Dincolo de realitate si oniric exista un spatiu unic.
Iar prima
taina este leacul lasat pentru lume. Esenta taumaturgica este codificata
aici. Unica terapie, dar si cea mai grea cale. O simpla adunare.
Comuniune cu acelasi rezultat. Mereu redusa la o singura cifra : 1.
Mereu invingandu-l pe zero sau non-existenta sau antimateria sau ce nume
o purta nimicul.
Arborele vietii nu este echivalent cu arborele
cabalistic. Acela e un arbore fara radacini. Fluviul ce s-a revarsat din
cuvant curge mereu si nu poate fi stavilit de nici o bariera omeneasca
sau demoniaca. Iar numele lui este Iubire, indiferent din cate trepte
este alcatuita. E de ajuns sa rezonezi o singura data cu vibratia
primordiala si atunci vei intrezari izvorul. Si il vei astepta cu
rabdare pentru a ostoi focul din mintea ta de paie. Si mai tarziu poate
se va aprinde un alt foc. Sau nu. Aici sta toata frumusetea. Poate va
pogori in ultima ta clipa.
Dar pina atunci mieii se nasc in fiecare
primavara. Alegoria naturii este o carte pe care mereu inveti sa o
citesti. Cateodata incerci sa spulberi mantrele temporale si sa traiesti
in timpul liturgic. In fiecare zi retezi cate o ancora, invingi o
limitare. Dar oceanul e imprevizibil. Mai cazi in apa verde si salina,
mai dansezi cu meduzele si delfinii. Uneori esti inghiti de un cetaceu.
Aprinzi focul in interior si il invoci pe Platon. Te scuipa pe mal
precum Pinochio-ul rabinic. Algele iti oblojesc ranile, apoi gasesti un
pai si iti construiesti alta corabie. Iar grauntele din spic le sadesti
in gradina pierduta. Uneori esti captiv in navod si te zbati ca un
peste. Aerul unora este moartea altora. La fel si apa. Sau focul.
Primavara este anotimpul cel mai greu. In primele veacuri, termenul de
primavara anunta o noua prigoana. Poate de aceea “lumea se teme si
asteapta”. Cand inveti sa nu te mai temi si sa iubesti? Complicat. E
greu sa te temi de ceva irecogniscibil, daramite sa iubesti. Dar mieii
se nasc primavara de primavara. E un inceput si sa accepti.
Si
primavara de primavara ne urcam in corabia noastra zdrentuita si pornim
pe mare fara busola si cu catarge zdrentuite. Navigam cu totii catre un
munte cu maslini, dar cati oare ajungem acolo?
Nietzsche
surâde malefic,
Veac
păgîn