Hoinar

Hoinar

Privesc luna argintie din claustrul meu,

Sunt doar eu, discul imobil și poate Dumnezeu,

E trecut de ceasul patru, cocoșii cântă,

Câinii latră, vraja e frântă.

E devreme în zori, îl alung pe Morfeu,

Matinal mă lupt cu vechiul zeu,

Afară bântuie strigoi,

Fantomatici, cu ochi goi.

Adierea rece mă înfioară,

Închid fereastra, nălucile zboară,

Se risipesc în fumul cenușiu,

Ce din hornuri se ridică în pustiu.

Gândul meu tot cu ele se duce,

Se poticnește la răscruce,

Deschid ochii și tresar,

Vis lucid, gândul emisar.

Umblă mult prin noapte ca un fulger,

Gândul slobod, visul ager,

Prin palate, odăi și cerdace,

În poieni cu iele și cu farmece.

Precum Hermes năzdrăvan,

Zeu șăgalnic ce străbate-n rădvan,

Cosmice distanțe între aștrii celești,

Purtând în tolbă ale zeilor vești.

Tot așa ca o săgeată a mea cugetare,

Pleacă-n lumea largă la vânătoare,

Captivată de noi simțiri,

Priveliști idilice, romantice trăiri.

Astfel noapte de noapte călător,

Pribeag, suflet rătăcitor,

De pe drumuri, în vehiculul oniric,

Întors acasă, scriu cu praf liric.